În apărarea Presei

Sunt jurnalist.

În 1994, când lăsam presa scrisă pentru televiziune, unul dintre mentorii mei îmi spunea: “ca să ajungi un jurnalist bun, îți trebuie cam cinșpe, douăj`de ani; ca să ajungi un ziarist foarte bun, îți trebuie o viață“. Lucru valabil, până la urmă, pentru orice profesie, cu vocație sau nu, cu talent sau nu.

După acest “calcul“ și uitându-mă în spate la anii pe care i-am dedicat jurnalismului, am apucat doar să ajung un jurnalist bun, probabil. Poate nici atât. Habar n-am cum sunt, mai ales acum, când “febra“ știrii nu-mi mai trece prin carne, acum când dorința de precizie, adevăr și întâietate nu-mi mai scutură, jurnalistic vorbind, oasele.

De când am “plecat“, presa este atacată constant de două curente. Unul intern, celălalt extern. Continue Reading →

Clopotul fără limbă

Din portul zilei de mâine pleacă, încet încet, ca de fiecare dată, speranța. În ea se urcă frații și surorile noastre, morții noștri, copiii noștri – unii dintre ei sângerând încă, părinții noștri.

E liniște în oraș. E noapte.

Într-un ungher, câțiva borfași ticluiesc cum să-l prindă pe hangiu, să-l taie până nu mai suflă, apoi să-i ia fata, banii și să-i dea foc hanului. Să se aleagă scrumul. Sub o streașină, un sărman își înghesuie sub barbă o pătură groasă, peticită, furată de la soldați. Șobolani, șerpi, viermi, gândaci și alte vietăți de noapte se pregătesc să-și încheie tura. Nu toți sunt mulțumiți, dar a mai trecut o noapte și asta e bine. Continue Reading →

Crima, revolta și ardelenii

Cred extrem de puțin, spre deloc, în dorința sinceră a conducerii actuale a partidelor politice din România de a se reforma. Pe de altă parte, cu o “experiență“ remarcabilă de a depăși situații critice = revolte, manifestații de stradă, chiar și gesturi colective extreme, e greu de crezut că formațiuni ca PSD, PNL, UNPR, UDMR, au “cedat presiunii străzii“. Sau au ascultat “glasul mulțimii“.

Nicidecum.

Era suficient să cadă Oprea și Piedone, iar lumea s-ar fi dus în continuare să doneze sânge și bani, să adune cioburile celor 200 de familii zdrobite, să plângă și să ceară o Românie mai bună. În stradă, sau nu.  Continue Reading →

Să învățăm să guvernăm

Am avut șansa să lucrez aproape patru ani pentru administrația guvernamentală. Doi ani în diplomație, doi ani în guvern. Actul guvernării este cea mai complicată afacere din lume. Presupune să conduci ca un șef, asumându-ți și înțelegând zilnic faptul că tu ești angajatul. În plus, ți se cer trei lucruri fundamentale din secunda 0: experiență, onoare și competență profesională. Niciodată guvernul României nu le-a avut pe toate trei odată. Ba competenți fără onoare, ba niște neputincioși onorabili.

Azi – mai ales AZI, este suficient să zgârii un pic poleiala ieftină a liderilor de partid ca să găsești “sub“ ei oameni buni, cu școală multă și educație solidă construită cu bun simț, oameni care înțeleg valoarea de management și istorică a actului guvernării, oameni care au resurse, dorință și voință pe care ar fi fericiți să le pună în slujba României și a românilor, mai presus de orice inters personal. Oameni care pot gândi pe termen lung, nu doar pân`la Golden Blitz.  Continue Reading →

Nimeni?

Chiar nu e nimeni care să-și asume în mod onest reforma radicală, profundă, a societății românești?

Chiar nu e nimeni care să ia în palme puritatea, creativitatea, speranța, frumusețea acestor tineri pentru care merită să-ți dai viața și pentru care merită să sacrifici orice, doar ca să le construiești o țară?

Chiar nu e nimeni care să înțeleagă că din cenușă se nasc păsări?

Chiar nu e nimeni în stare să conducă fără aroganță, dar cu asprime și minte limpede, o mână de instituții?

Chiar nu e nimeni care să aibă această ambiție teribilă, cumplită, groaznică, de a da lumii o Românie frumoasă? Continue Reading →