Ordonanța de cristal

În istorie, fiecare națiune trece prin încercări crunte: sunt examene plătite cu sânge, cu suferință, îngropate apoi în cenușa timpului, dar niciodată uitate. Și nici, uneori, iertate.

Generațiile care vin încearcă să înțeleagă (câte) ceva, să facă punți peste timp, să retrăiască, să învețe să uite, să învețe ceva.

Ce am învățat din ultimele 10 zile? Ce lecții teribile ne-au dat acești sălbatici din Palat și acești frumoși ai străzii?

1. Există o singură Românie.

Oricât s-ar zbârci unul sau altul la televizor, românii simt la fel. Pe cei sărmani cu duhul, nu-i manipulează PSD, ci sărăcia în care îi menține furtul sistemic inventat, perfecționat, menținut și propagat de PSD. Al doilea motiv pentru care simțim că ar fi două Românii este nesimțirea noastră, a celor care refuzăm să ne implicăm. Ne naștem obosiți, după cum spune vorba, și nu mai găsim resurse să îi i-luminăm pe cei din jur, indiferenți, dornici să ajungem acasă, în cuibușorul nostru, unde nu se mai vede sau aude mizeria. Abandonăm, așa… luptăm noi. Piețele centrale din zeci de orașe ne-au arătat, zilele acestea, că putem fi O SINGURĂ ROMÂNIE. Continue Reading →

Crima, revolta și ardelenii

Cred extrem de puțin, spre deloc, în dorința sinceră a conducerii actuale a partidelor politice din România de a se reforma. Pe de altă parte, cu o “experiență“ remarcabilă de a depăși situații critice = revolte, manifestații de stradă, chiar și gesturi colective extreme, e greu de crezut că formațiuni ca PSD, PNL, UNPR, UDMR, au “cedat presiunii străzii“. Sau au ascultat “glasul mulțimii“.

Nicidecum.

Era suficient să cadă Oprea și Piedone, iar lumea s-ar fi dus în continuare să doneze sânge și bani, să adune cioburile celor 200 de familii zdrobite, să plângă și să ceară o Românie mai bună. În stradă, sau nu.  Continue Reading →