Suntem un popor blând.

Înțelegem, mereu, aproape ce vrem din asta. Urâm, iubim, luptăm, dorim, dar parcă nu până la capăt. Suportăm răul până când nu ne mai e absolut deloc bine.

Avem în noi o blândețe care, combinată cu câțiva stropi de latinitate care au mai rămas prin venele uscate ale patriei, face să dispară orice în fântâna otrăvită așezată în calea uitării. Cum ar fi, de-un parexamplu, cinci decenii de comunism crunt, opresiv, și alte aproape trei de sclavie în piață liberă.

Pentru că am tratat comunismul cu cea mai mare blândețe. Ceea ce l-a și făcut cel mai crunt din Europa de Est și ne-a permis să aruncăm la gunoi, aproape ireversibil, poveștile de groază ale celor care au fost adevăratele lumini ale României vreme de jumătate de secol.

Pentru că blândețea noastră ne face și azi, iată, să trimitem oștile libertății pe străzi fără să știm foarte precis unde e linia frontului, cine ne sunt dușmanii și care ne sunt sorții.

Molcoma furie – aceeași care a transformat, profetic, mămăliga în Revoluție – rareori scoate de tot țâfna din român. Ajunși nas în nas, dușmanii (din trafic, din afaceri, din viață) se gândesc de două ori până arată pumnul. Da, românul își bate femeia (statistic), pentru că mintea lui încă locuiește ”la țară”, unde timpul trece mai blând și omul e încă la putere. E peste vremi. Continue Reading →