Deformație excentrică

În liniște totală, s-a instalat haosul.

De pildă, uite cum România doarme ca o ursoaică, în timp ce puii ei obraznici zburdă la marginea pădurii. Arsă pe labe de incendiul din noiembrie, s-a așezat în fundul peșterii, sforăind, mormăind ceva neinteligibil la urechea guvernului, doar cât să-l sperie un pic și să fugă de lângă stupi. A tresărit, ca și cum i s-ar fi rupt un os pe care nu și-l știa, când a simțit murindu-i iar dintre copii (mai mici și mai mari). A mormăit amenințător, dar și cu o oarecare tandrețe când i-a trecut duhului lui Eco (Umberto, desigur) pe la nări, a tras un pârț când s-a micșorat TVA-ul.

Cu mirosuri chemătoare venind din sat, câțiva dintre pui se zvârcolesc la marginea pădurii. Le e foame, dar alte miasme, cel al lucrărilor de doctorat și al subsuorilor cu aspect de siloz nord-coreean, le înmoaie genunchii și îi țin departe de șunca de pe porcii care zburdă veseli dincolo de garduri. Unul dintre puișori, priceput și la fotbal, și la oi – culmea! – fonfăie ca și cum i-ar fi ciudă, dar de fapt are un muc în nas. Continue Reading →

Despre România, cu blândețe

Suntem un popor blând.

Înțelegem, mereu, aproape ce vrem din asta. Urâm, iubim, luptăm, dorim, dar parcă nu până la capăt. Suportăm răul până când nu ne mai e absolut deloc bine.

Avem în noi o blândețe care, combinată cu câțiva stropi de latinitate care au mai rămas prin venele uscate ale patriei, face să dispară orice în fântâna otrăvită așezată în calea uitării. Cum ar fi, de-un parexamplu, cinci decenii de comunism crunt, opresiv, și alte aproape trei de sclavie în piață liberă.

Pentru că am tratat comunismul cu cea mai mare blândețe. Ceea ce l-a și făcut cel mai crunt din Europa de Est și ne-a permis să aruncăm la gunoi, aproape ireversibil, poveștile de groază ale celor care au fost adevăratele lumini ale României vreme de jumătate de secol.

Pentru că blândețea noastră ne face și azi, iată, să trimitem oștile libertății pe străzi fără să știm foarte precis unde e linia frontului, cine ne sunt dușmanii și care ne sunt sorții.

Molcoma furie – aceeași care a transformat, profetic, mămăliga în Revoluție – rareori scoate de tot țâfna din român. Ajunși nas în nas, dușmanii (din trafic, din afaceri, din viață) se gândesc de două ori până arată pumnul. Da, românul își bate femeia (statistic), pentru că mintea lui încă locuiește ”la țară”, unde timpul trece mai blând și omul e încă la putere. E peste vremi. Continue Reading →

Avem o criză de încredere a cetăţeanului în politicianul pe care l-a ales.

Klaus Iohannis

Frunțile sunt mai puțin încrețite. Semnalele sunt bune, scaunele nu par să mai fie lipite de persoane și invers.

Dar, important e să înțeleagă și tehnocrații ce fel de țară preiau: una profund încărcată emoțional, la capătul răbdării și al rezistenței. Chiar din punct de vedere fizic.

Din 30.000 de școli, doar 2.000 respectă normele de prevenire a incendiilor. Pe lângă copiii morți acum două săptămâni, pot muri și alții. Vine iarna, în sute de școli – dacă există căldură – copiii se încălzesc cu lemne la sobe sau instalații precare.

Șoselele și autostrăzile, mai ales lipsa celor din urmă, pe lângă faptul că sunt izvorul celor mai sîngeroase drame și știri de peste 20 de ani, sunt adevărate acte de sabotaj la adresa economiei naționale, ca să nu mai vorbim de bunul simț. Continue Reading →

În apărarea Presei

Sunt jurnalist.

În 1994, când lăsam presa scrisă pentru televiziune, unul dintre mentorii mei îmi spunea: “ca să ajungi un jurnalist bun, îți trebuie cam cinșpe, douăj`de ani; ca să ajungi un ziarist foarte bun, îți trebuie o viață“. Lucru valabil, până la urmă, pentru orice profesie, cu vocație sau nu, cu talent sau nu.

După acest “calcul“ și uitându-mă în spate la anii pe care i-am dedicat jurnalismului, am apucat doar să ajung un jurnalist bun, probabil. Poate nici atât. Habar n-am cum sunt, mai ales acum, când “febra“ știrii nu-mi mai trece prin carne, acum când dorința de precizie, adevăr și întâietate nu-mi mai scutură, jurnalistic vorbind, oasele.

De când am “plecat“, presa este atacată constant de două curente. Unul intern, celălalt extern. Continue Reading →

Clopotul fără limbă

Din portul zilei de mâine pleacă, încet încet, ca de fiecare dată, speranța. În ea se urcă frații și surorile noastre, morții noștri, copiii noștri – unii dintre ei sângerând încă, părinții noștri.

E liniște în oraș. E noapte.

Într-un ungher, câțiva borfași ticluiesc cum să-l prindă pe hangiu, să-l taie până nu mai suflă, apoi să-i ia fata, banii și să-i dea foc hanului. Să se aleagă scrumul. Sub o streașină, un sărman își înghesuie sub barbă o pătură groasă, peticită, furată de la soldați. Șobolani, șerpi, viermi, gândaci și alte vietăți de noapte se pregătesc să-și încheie tura. Nu toți sunt mulțumiți, dar a mai trecut o noapte și asta e bine. Continue Reading →