Încrederea publică

În jurul noțiunii de încredere se construiesc caractere și națiuni. Încrederea publică este ceea ce ne permite nouă, celor născuți, să credem că societatea are un viitor pentru cei încă nenăscuți.

Încrederea este firul care ne apropie în familie, ne unește și dezleagă vocea publică. Acest sentiment social ne face să ne simțim uneori singuri, într-o națiune în derivă, sau (mai rar) puternici, într-o națiune unită. Pe încredere se construiesc valori, modele funcționale de politici publice și fiscale, sisteme educaționale și de protecție socială. Încrederea presupune, reguli, standarde și obligații.

Acum, uitați-vă puțin în jur.  La felul în care circulăm pe stradă, la instituțiile fundamentale ale statului: din toți și din toate încrederea pare să se scurgă ca apa printre degete. Educația, sănătatea, finanțele, serviciile publice – totul este lovit de neîncredere, pe baza unor precedente cu efecte copleșitoare. Continue Reading →

Noi. Doar noi.

Statistic, o parte din România iese din nou cu speranțele mutilate după aceste alegeri, lăsându-se din nou în brațele viguroase ale deznădejdii, pesimismului și luptei sisifice cu „forțele răului”. Așa cum cealaltă parte se încăpățânează – refuz să cred că rațional; e mai degrabă un reflex aproape vegetativ de a refuza schimbarea, de a alege stimuli cunoscuți, lipsiți de provocări – să vadă, să admită și să lupte cu niște lucruri total nefirești, așa și partea „sănătoasă” a societății pare să ducă lupta greșită.

Noi, românii avem o problemă: trecem pe lângă provocările mici ca să luăm de coarne, neputincioși ca un liliputan în fața unui munte, cei mai furioși tauri ai modernității. Omorâm sau nu biserica, expulzăm sau nu homosexualii, stârpim sau nu corupția, ne rupem sau nu de trecut, rămânem sau nu misogini, e bine sau nu cu silicoane, facem sau nu avorturi, Continue Reading →