Pentru că Übermensch
Există o parte a elitei care mănâncă speranță pe pâine: că oamenii, în mod natural, tind către o viață mai bună, mai liniștită, mai frumoasă. Că își doresc mai binele, că devin mai înțelepți. Că transformările genetice ne apropie de Übermensch. Că acolo e paradisul unde sunt tatăl, fiul și sfântul duh.
Nici pomeneală. Naivitatea, încăpățânarea cu care tratăm orice început, miez sau sfârșit de problemă încep să semene cu extremismul. Un doctorand în psihologie de la University of Virginia din Charlottesville, SUA, chiar a demonstrat că extremiștii au probleme în a deosebi fizic nuanțe de gri. De a alege soluții de compromis. De a alege rațiunea în fața soluțiilor radicale, care amputează deopotrivă trupuri și suflete.
Extremismul se traduce, printre altele, ca o formă de intoleranță – sau adeziunea necondiționată la ea – la fenomene sociale, economice și politice care par să se cronicizeze. Nazismul. Rasismul. Intoleranța față de imigranți. Ura față de elite, oameni de afaceri. Sălbăticia de pe stadioanele de fotbal. Cruzimea de pe rețelele sociale. Beligeranța din magazine, de pe șosele, din familii. Pare că toată lumea fierbe și doar venirea serii stinge conflictele și starea ubicuă de tensiune, sufocând ura cu perna pentru încă o noapte.
Din nou, nici pomeneală. Pentru că dictatura mediocrității este și cea care ne eliberează. Cei mai mari tirani ai lumii au fost niște oameni lipsiți de orice sclipire de geniu, însă au profitat de un context prielnic pentru a se catapulta în poziții de lideri. Stalin, Hitler, Castro, Ceaușescu: tăiați globul în meridiane și veți găsi în fiecare felie sâmburii dictaturii de mijloc. Cea care ne subjugă, dar și cea care ne eliberează. Nu am putea căsca gura în Capela Sixtină, dacă toți am fi Michelangelo. Nu am putea merge la filmele lui Tarantino sau Anderson, dacă toți am fi ca ei. Din oceanul mediocrității, unii vor să iasă pe țărmul lui Michelangelo, alții vor să eșueze pe insula celor de teapa lui Stalin. Iar alții vor pur și simplu să se lase purtați de valuri. Veșnic.
Viața în titluri de ziar
Totuși, dictatura mediocrității construiește o lume tot mai periculoasă. Contextul naște lideri conjuncturali care, ca proiectele de crowdfunding, au “șansa” să ia o mușcătură din tortul publicității sau să facă foamea anonimatului tot restul vieții. Cei care apucă să vadă lumina celebrității se hrănesc din dorința noastră de a umple cu drame spațiile goale. Din viața noastră sau a altora. În anii ’40, psihologul austriac Fritz Heider a realizat un experiment celebru: a înfațișat unui număr de persoane o animație simplă a două triunghiuri, un cerc și un dreptunghi. Toți subiecții (cu excepția unuia) și-au imaginat o adevărată dramă – cu povești de dragoste, trădare și violență – în spatele animației. Oamenii umplu spațiile goale cu violență emoțională. Uneori fizică.
Povestea cu “campania” anti-vaccinare este cel mai bun exemplu de “filling the void”. Acum 17 ani, un medic a publicat în Marea Britanie un studiu care corela apariția autismului de vaccinarea copiilor împotriva rujeolei, rubeolei și oreionului. “Studiul” a fost făcut pe 12 copii. Imediat după publicare, cercetătorii l-au puricat și nu i-au găsit niciun fel de fundament științific; jurnalul medical a retractat studiul, iar medicului i-a fost retrasă licența de practică medicală.
Filling the void
Astăzi, 1 din 5 americani crede că vaccinurile amintite pot cauza autismul. Cum am ajuns aici? În dictatura mediocrității, printre altele, oamenii cred în vedete. În America, Jenny McCarthy. În România, Olivia Steer. Dar a-i considera idioți pe oamenii care cred că vaccinurile sunt ceva rău pentru copiii lor – convinși și de vedete ca McCarthy sau Steer – este o greșeală. În ’79, Charles Lord demonstra științific că atunci când demonstrezi cuiva cu argumente că greșește, șansele sunt foarte mari ca reacția să fie negativă. Pe românește, omul contrazis o ține tot pe-a lui.
Oamenilor trebuie să le spui că îți pasă: de ei, de copiii lor. Oamenilor trebuie să le dai afirmații. Vedete care își vaccinează copiii. În presă, am dezbătut mult ideea că a vorbi despre un subiect urât, meschin, cu efecte negative, nu face altceva decât să-l popularizeze. Să-l consolideze. Pentru prima oară am avut timp să caut și am găsit un studiu, în Journal of Consumer Research din 2005, care arată că, pe lângă efectul de recul dat de combaterea agresivă, îți mai și popularizezi adversarul mâzgălindu-l pe toate gardurile.
Prin urmare, propun să ne oprim cu povestea cu vaccinurile. Dictatura mediocrității e oricum eternă. Și e bine că e așa. Viața e un lung șir de ocazii de a te face de râs. Nu le poți evita pe toate, din păcate.
Surse:
Wikipedia, Andrew Wakefield
Public Radio International, A discredited British study helped create today’s anti-vaccine movement
Scientific American, Antivaccination Parents Dig In Heels Even after Receiving Medical Info
Journal of Consumer Research; Mar 2005; 31, 4; ABI/INFORM Global pg. 713: How Warnings about False Claims Become Recommendations (Ian Skurnik; Carolyn Yoon; Denise C Park; Norbert Schwarz)
Journal of Personality and Social Psycology, 1979, Vol.37, No.11, Biased Assimilation and Attitude Polarization: The Effects of Prior Theories on Subsequently Considered Evidence (Charles G. Lord, Lee Ross, and Mark R. Lepper) Stanford University
Nature, Scientific method: Statistical errors
Harvard Business Review, Why Debunking Myths About Vaccines Hasn’t Convinced Dubious Parents
Foto © Shutterstock, African American flood refugees vaccinated for typhoid at Camp Louisiana near Vicksburg
Recent Comments