Starea de lucruri

• Ne mor bebelușii în brațe; totul este un mister, ca și cum ar fi fost răpiți de extratereștri și readuși pe Pământ în stare gravă.
• Mergând pe fir, cu toate gemantanele de legislație și cu sutele de ani de democrație (ai colegilor din Uniune, în special), în continuare nu știm ce mâncăm, ce cumpărăm din magazine, dacă putem sau nu avea încredere în etichete și dacă există o ”justiție a sănătății” care să-i biciuiască pe cei care ne îndoapă – fără ca noi să știm – cu substanțe dăunătoare, poate chiar letale.
• În România, totul începe, dar nimic nu se termină. De la Procesul Comunismului, la mai recentele mari anchete, așa că să nu așteptăm surprize. Uneori, mi-e groază să mă gândesc la ororile care se întâmplă prin țara asta de care nu știe nimeni dacă nu apar la televizor – bătaia din Straja e un (șocant) exemplu. Gândiți-vă la neputința oamenilor care se luptă – la propriu, iată – cu birocrația, cu nesimțirea și hoția, cu tentaculele nepotismului și corupției. Oameni pe care nu-i vede nimeni și pe care ”răul” la inimă îi bagă în spital sau chiar în mormânt.
• Entuziamsul străzii din noiembrie – decembrie anul trecut s-a stins odată cu schimbarea Guvernului. În cele trei luni care au trecut, ar fi fost suficient timp să conduci și țara – care ”merge” singură, oricum – și să apari în fața națiunii cu un (draft) de plan de reformă instituțională. Întreabă orice ”opincă” de pe stradă, fără diplomă Harvard în buzunar, și îți va spune care sunt problemele. Le știm cu toții. Cred în modelul tehnocrat, dar în modelul tehnocrat-implicat. Să nu uităm că, între noi și Guvern, este o ceată de deputați și senatori care răspund, încă, la stimulii partidelor din care fac parte, nu la crusta subțire de sânge care abia se formase, în noiembrie trecut, peste trupul acestui popor.
• Prestația dlui.Iohannis este una discretă și dezamăgitoare (sibienii ar zice acum ”noi v-am zis!”). Nu e un om de stat: are un pic din aura profesorului sever, dar înțelept, un pic din hipstăreala care diluează granița dintre seriozitate și miștocăreală, dintre trudă și ”artă”.  Mai înțeapă un pic pe Facebook, mai strânge o mână prin Germania, mai mângâie un creștet de copil sau măciulia unui jilț de stejar de la Cotroceni.
• Ceva s-a schimbat. E bine să trăim cu senzația asta. Dar ceva trebuie să se și termine. Să devenim, în sfârșit, ”România lucrului terminat”.
• Din păcate, lupta seculară a românului cu statul continuă. Să ne umplem paloșele cu cerneală.

Foto: ©Rareș Petrișor