Cred că am trecut prea repede peste finala “italiană” de la US Open de anul acesta. De undeva, din sicriul îngropat sub adrenalină, proteine, contracte uriașe de publicitate și sindicalizare TV, s-a retrezit delicatețea monstruos de elegantă a tenisului care dispăruse odată ce am înlocuit, în măiestria cu racheta, sportivii cu atleții.
Am respirat între schimburi, am reușit să înțelegem chipurile și trăirile jucătoarelor, am zâmbit și ne-am ținut respirația ca și cum ar fi jucat pentru România. Sau, doar pentru noi.
Am retrăit miracolul în care talentul și… bucuria de a-ți juca jocul înving determinarea obsesivă și forța brută. Am văzut o întreagă filozofie sportivă holbându-se din tribune, neînțelegând ce se se petrece. Pe DecoTurf (materialul din care e făcută rășina care acoperă suprafața de joc la US Open) sub tunurile însetate de sânge ale aparatelor foto și camerelor tv, sub asediul penibil al pauzelor muzicale, tălpile celor două zâne din peninsula italică călcau peste chipul hidos al “noului” tenis cu fiecare drop shot, forehand sau slice de backhand. Lumea plătise, cu luni înainte, să vadă o confruntare între două forțe, cel mai probabil Williams – Halep, dar s-a trezit aruncată în timp de Vinci – Pennetta la o partidă ce a semănat mai degrabă cu o finală de Wimbledon între Graf și Navratilova. Un balet sublim, un tenis cu delicatețe și tehnică desăvârșite, tăcut, mânat de zei direct spre gurile flămânde ale sufletelor noastre.
O capodoperă care, parcă, nu putea fi decât italiană.
Tenisul se va întoarce, totuși, acolo unde este astăzi. Dar ne vom aminti de această partidă ca de o întîmplare “uriașă” din copilărie care, deși e lăsată mult în urmă, refuză să se prăfuiască, ne inspiră și ne ciupește din când în când o coardă adâncă din suflet.
Grazie.
Foto: ©Shutterstock
Recent Comments