În ’95-’96, când am început să merg ca jurnalist al TVR prin ceea ce atunci încă era Iugoslavia, am întâlnit tot felul de colegi de breaslă. Unii își luau inima în dinți și se duceau cât mai aproape de linia frontului, alții preferau să tocmească un cameraman local – sârbosherpa le ziceam eu – care aduceau imagini proaspete de pe front, negociate apoi între reprezentanții marilor agenții și fixeri.
Nu trebuia să fii vreun as al inteligenței ca să te prinzi repede de unele șmecherii. Unii nici nu se mai fereau: stăteau liniștiți, în zgomot de obuze (care ocoleau în mod „magic” hotelul presei din Sarajevo) și-și terminau latte-ul de dimineață, așteptând cameramanii locali să aducă marfă proaspătă. Nu era un obicei, dar nu era nicio raritate. Eram și noi soldați, într-un fel, prinși în rutină, speriați și scârbiți în aceeași măsură, întrebându-ne mereu dacă merită.
Dacă ați văzut filmul Wag the Dog, imaginați-vă ceva similar: un tir cu mitraliera aranjat de fixeri putea costa între 50 și 100 de mărci germane (depindea dacă era sau nu „la vedere”, adică dacă se vedea combatanul sau nu), o salvă de tanc putea să te ducă lejer la 250. Probabil că erau oameni pregătiți să realizeze mici scenarii de război pe bandă rulantă – oamenii existau în mod sigur, pentru că i-am văzut, însă nu știu dacă și făceau ceea ce spuneau toți că pot face. Am încercat să trec cât mai repede peste acest „șoc deontologic” și l-am pus pe seama fricii de a plăti cu viața pentru un reportaj care va fi uitat în câteva săptămâni. Am trecut, dar n-am uitat.
17 ani mai târziu, ajungeam în Regatul Unit, ca atașat de presă al Ambasadei României la Londra, într-o perioadă extrem de dificilă pentru diplomația de la București: scandaluri de corupție cu ample ecouri în Europa, scandaluri legate de adopții și copii instituționalizați, un proces de aderare NATO/UE extrem de anevoios și, uneori, umilitor. Ploua nu doar pe străzile Londrei, ci și cu telefoane la mine în birou, de la BBC radio-TV până la tabloide naționale sau regionale interesate aproape exclusiv de cele mai „murdare” aspecte și întâmplări din România.
Am încercat să înțeleg de ce. Eram și eu jurnalist, până la urmă, acceptam paradigma omului care mușcă un câine – că doar nu era să scrie englezii despre frumusețile României, când îi ardea aderarea României la… locurile de muncă, dar voiam să înțeleg de ce această patimă, de ce această satisfacție de a opera un bolnav fără anestezie și a-l trimite apoi acasă șchiop, ca să râdă tot satul.
Într-o vizită „amicală” la unul dintre marile tabloide, am fost primit de un senior editor care mi-a spus cât se poate de limpede, înainte de a debita eu ceva pe marginea „eforturilor diplomatice” și „triumfului bunului simț jurnalistic”: – Dragul meu, știm de ce ești aici, dar ascultă la mine: nu vom scrie despre România cum vrei tu, ci doar dacă apare vreun moldovean care ține linguri pe frunte sau vindecă miraculos, dacă ne jefuiesc țiganii prin gări sau dacă invadați Ungaria.
Așadar, criteriile de selecție a știrilor mi-au fost descrise foarte limpede.
Între timp, presa a devenit o industrie mai complicată decât era în 1995. Paradoxal, credem mai puțin în știri, dar le folosim mai abitir ca argumente în viața de zi cu zi. Echipa de la Sky News a crezut, și ea, că poate transforma o ficțiune în realitate, uitând că nu doar presa, ci și vremurile sunt mai complicate în ziua de azi.
Este cel mai bun exemplu din ultima perioadă, poate pentru întreaga Europă nu doar pentru noi, românii, al faptului că somnul rațiunii naște asemenea monștri.
Ce am învățat din lecția engleză? Nu tot ce „zboară” prin presă e real. Asta nu știrbește în niciun fel credibilitatea presei, per ansamblu. Asta ar trebui să ne pună mai mult la lucru logica și rațiunea, ca să înțelegem, să filtrăm ce citim și să nu mai răspândim rahat în jur, crezând că toată lumea e proastă.
La fel de proastă ca noi.
Recent Comments