Sunt jurnalist.
În 1994, când lăsam presa scrisă pentru televiziune, unul dintre mentorii mei îmi spunea: “ca să ajungi un jurnalist bun, îți trebuie cam cinșpe, douăj`de ani; ca să ajungi un ziarist foarte bun, îți trebuie o viață“. Lucru valabil, până la urmă, pentru orice profesie, cu vocație sau nu, cu talent sau nu.
După acest “calcul“ și uitându-mă în spate la anii pe care i-am dedicat jurnalismului, am apucat doar să ajung un jurnalist bun, probabil. Poate nici atât. Habar n-am cum sunt, mai ales acum, când “febra“ știrii nu-mi mai trece prin carne, acum când dorința de precizie, adevăr și întâietate nu-mi mai scutură, jurnalistic vorbind, oasele.
De când am “plecat“, presa este atacată constant de două curente. Unul intern, celălalt extern.
În primul rând, presa continuă să treacă printr-un dureros proces de transformare. Deontologia, profesionalismul, calitatea sunt sacrificate pe altarul consumului rapid de conținut, sunt jumulite de debandada managementului de tip nou care nu știe să semene pacea între “financiar“ și “editorial“, sunt luate la șuturi de generația de oameni noi care nu vor principii și texte aranjate cu grijă, vor hălci, înghițituri care să le ostoiască foamea de informație și să le ofere subiecte de discuție de rețelele sociale, în birouri și familii.
Pe de altă parte, prinsă fără apărare și strivită de costuri, presa din România a capitulat (prea?) ușor în fața presiunilor venite din afara sistemului, presiuni prin care cei cu capital (financiar și politic) au știut cum și cât să lovească până când alianțele conjuncturale au devenit un obicei, nu un accident.
Îmi amintesc că, la o ședință de redacție undeva-nu-spun-unde, am cerut să ni se spună, cât se poate de transparent, care este orientarea declarată și cerută a liniei editoriale, așa cum se întâmplă cu media occidentale. Media care oferă de peste o sută de ani conținut valid și pertinent. Dar nu s-a putut. Nici atunci, nici acum.
Dincolo de toate, trăim de câțiva ani într-un climat extrem de periculos pentru viitorul presei și nimănui nu pare să-i pese. CNA nu poate verifica veridicitatea informațiilor; se verifică doar chestiuni legate de moral/ă, pudibonderii de fațadă, ai/n-ai licență și bulină corespunzătoare. De starea presei nu se ocupă nimeni și, bineînțeles, nu există niciun interes.
Cred că a afirma că nu mai există presă și jurnaliști, că nu mai se mai face presă este, iarăși, o generalizare periculoasă: sunt foarte, foarte mulți jurnaliști buni, drepți, înverșunați, curați ca niște copii chiar și la vârsta senectuții (unii dintre ei). Jurnaliști care lăcrimează când trag aer proaspăt în piept într-o redacție nouă, într-un proiect nou, jurnaliști care dărâmă munți nu pentru că au chef, ci pentru că îi scobesc după adevăr. Ca niște cârtițe anonime, obraznice și îndărătnice, pentru ca noi să mai știm ce înseamnă acest adevăr și să putem presăra un dram de realism pe drumul copiilor noștri.
Presă se face în România. Tot mai greu și mai dureros, dar asta e o altă revoluție, căreia îi va veni și ei rândul.
Presa din România are eroii ei, construiți cu migală, nu parașutați din senzațional sau din budoarele politicii.
Presa din România va scoate la iveală, neobișnuit de încet, noi vârfuri de lance. Jurnaliști cu J care vor putea mânca pasiune pe pâine în văzul lumii și vor avea, culmea, și cu ce să-și plătească facturile.
Foto: soldați din Primul Război Mondial. Sursă: Shutterstock
Recent Comments