Doug și Bob: 22:22

Colegilor mei din clasa a XII-a B, liceul Andrei Șaguna, promoția 1990

La 30 iunie, ora 22:22 trecute fix, Doug și Bob, doi astronauți americani, își luau zborul de pe Terra pentru patru luni în spațiu, petrecute la bordul ISS. În urma lor, emoții imense, familii cu sufletul la gură, strângeri de mâini, bătăi de inimă, respirații și puls accelerate. Toate, fire și întâmplări ale unei noi povești.

Probabil că, la 22:22 trecute fix, tot la 30 mai, în cu totul și cu totul alt loc, un suflet se desprindea de pe Terra, fără ca cineva din familia lui să știe, începând o altă poveste, într-un alt spațiu. Un bebeluș țipa pentru întâia dată, doi adolescenți se pierdeau în primul sărut, un copil își zdrelea genunchii căzând de pe bicicletă, unui bărbat îi cădea un pahar pe jos, un geamăt de durere ieșea din pieptul unui bolnav, un fluture își închidea muțește aripile și un cauciuc se desumfla lent de la o pană, cu cel mai lung oftat din istorie, neînregistrat în Cartea Recordurilor. Toate, fire și întâmplări ale unor povești neștiute, legate între ele prin punți nevăzute, subtile, construite din cele mai sublime materiale cu putință: emoțiile.

La 22:22 trecute fix, tot la 30 mai, îmi revedeam, virtual, colegii din liceu, la 30 de ani de la absolvire. Așa cum, probabil, mai erau mii de asemenea întâlniri în aceași seară. Probabil, chiar la aceeași oră. Dar, pe cerul tuturor acestor întâlniri, strălucea doar steaua întâlnirii noastre. Ca și cum sufletelor noastre le crescuseră brațe cu care ne îmbrățișam peste continente, cu care ne mângâiam nisipurile din clepsidrele fiecăruia, fiecare de o granulație diferită, dar fiecare curgând în același timp, din aceeași sursă. Și sufletele noastre s-au ridicat într-un nor, care a plutit câteva ore peste Europa, Canada, America și Africa, le-a zâmbit ștrengărește lui Doug și Bob la hublou, apoi s-a risipit din nou întru respirațiile fiecăruia dintre noi.

O mână de oameni construiau o nouă întâmplare din miile de întâmplări pe care le-au făurit împreună când erau copii. Cea de acum a avut un loc al ei: e un câmp pe care ne alergam râzând nebunește armăsarii, fără să privim înapoi, fără să ne uităm înainte. Doar privindu-ne, auzindu-ne, simțindu-ne în același timp, în același loc, corzile aceluiași instrument care vibrează cu o frecvență știută numai de noi, călăreții armăsarilor timpului nostru, doar al nostru.

Un instrument al cărui sunet necunoscut i-a făcut, poate să clipească pe Doug și Bob la 22:22, la 30 mai, anul de grație 2020, chiar în clipa în care au s-au desprins de pe Terra.