E și fericirea o boală, care crește în noi toți. Cei cu adevărat fericiți aleg să nu se trateze: se ascund în familii, în cărți de povești, la pieptul celor pe care-i iubesc, în scaunele rotative de la serviciu de care nu o să audă niciun astronom, în autobuze, mașini, pe biciclete, scutere, role, plăci, schiuri, în valurile mării, semiscufundați prin nisip, ascunși prin cine știe ce păduri, orașe, sate sau chiar peșteri.
Pe cei preafericiți îi recunoști de la o poștă: puțini aduși de spate (fericirea este destul de grea, dar niciodată o povară), încercănați, ciufuliți, distrați, cu ochii împăienjeniți și cu inima plesnind în piept. Au mereu așa un aer de parcă ar pluti pe apă, ar face slalom ca un patinator iscusit printr-o pădure de trupuri istovite și leneșe, zâmbind cât mai mult. Dăruind cât mai mult. Preafericții nu sunt pe cale de dispariție, sunt doar mai rapizi și mai subtili, reușind să fie prezenți în mai multe locuri deodată. Nu omniprezenți, că doar nu sunt vreun dumnezeu, ce dracu.
Subfericiții sunt începători. Pășesc cu grijă, timid, printre trupurile ambulante. Se recunosc unii pe ceilalți, au grupuri, împărtășesc experiențe. Nu au curaj să se bucure mai mult, pentru că fericirea aduce responsabilități uriașe. Ești ca un paznic de far: nu ai voie să închizi ochii, că-ți cade fericirea din suflet și dispare ca un gaz. Automat devii subfericit și trebuie să o iei de la capăt.
Între preafericiți și subfericiți nu există fericire.
Iar fericirea, dacă mă întrebați, e în viața noastră simplă. Dar voi nu mă întrebați, că nu aveți chef de vorbă.
Fericirea e momentul ăla moale al serii când toate zgomotele mor și trupurile ne sunt îmbrăcate în șoapte pe care ni le scuturăm în stânga și-n dreapta. E ultimul zvâcnit de palme al copilului înainte să-ți adoarmă în brațe. E capul pe care ți-l lași obosit pe umărul omului pe care-l iubești. Sau pe animalul. Sau pe canapeaua. E foșnetul delicat al cărții. E fâsâitul unui dop de apă cu gaz. E ultimul picur din țeavă și râgâitul strident al scurgerii. E scârțâitul zăpezii sub talpă. E freamătul ierbii culcată la pământ de furtuna de vară. E gustul unui pahar de lapte din copilărie. E nucul uriaș sub care ai visat că săruți prima fată. O crampă musculară în timpul unui futut. Gustul oribil al unei țigări reaprinse dimineața. E orașul care vine peste tine, și fugi, și-l iubești, și fugi, și-l urăști. E o femeie frumoasă care ți-a zâmbit, dar probabil ai visat-o. E apa Mediteranei. E parfumul Orientului. Sau lumina nordului. Imensitatea oceanului. Împietrirea cerului senin de munte. E respirația apăsătoare a singurătății. E lemnul vechi al parchetului. E tot ce ai pierdut și nu vei mai avea niciodată. Pentru că ești ușor, plin de găuri și fericirea rămâne în tine doar cât ești preafericit.
Tragi aer în piept, ieși un pic din propria ta viață și imediat vezi cât de simplu e totul: să alegi ce trebuie, să faci ce trebuie, să iubești dement, să trăiești ca și cum ai arde, să păzești, din farul tău de preafericit, preafericirile altora. Pentru că, dacă o să fim suficient de mulți, o să putem închide și ochii.
Să avem o iarnă plină de noi.
foto (C)Rareș Petrișor
Recent Comments