În jurul noțiunii de încredere se construiesc caractere și națiuni. Încrederea publică este ceea ce ne permite nouă, celor născuți, să credem că societatea are un viitor pentru cei încă nenăscuți.
Încrederea este firul care ne apropie în familie, ne unește și dezleagă vocea publică. Acest sentiment social ne face să ne simțim uneori singuri, într-o națiune în derivă, sau (mai rar) puternici, într-o națiune unită. Pe încredere se construiesc valori, modele funcționale de politici publice și fiscale, sisteme educaționale și de protecție socială. Încrederea presupune, reguli, standarde și obligații.
Acum, uitați-vă puțin în jur. La felul în care circulăm pe stradă, la instituțiile fundamentale ale statului: din toți și din toate încrederea pare să se scurgă ca apa printre degete. Educația, sănătatea, finanțele, serviciile publice – totul este lovit de neîncredere, pe baza unor precedente cu efecte copleșitoare. Prea multă lume minte, prea puțină poliție. Justiția gâfâie după dreptate, cu o agendă publică desprinsă de pe Broadway. Instituții și megacompanii deopotrivă, lepădate ca de satană de norme, morală și simț civic, fac ce vor din și cu noi.
Intrăm într-o eră periculoasă, cu mai mulți profeți decât discipoli. Lupta pentru „masa critică” a trecut din zona businessului de consum în cea a ideologiei. Extremismul se lăfăie prin craniile locuite de minți înguste. Statul se luptă pentru adepți. Grotescul a devenit normă – nici CNA-ul nu mai știe cum și ce să sancționeze, timp în care online-ul și printul își fac de cap fără o „poliție” clar definită. Autocenzura e pentru fraieri și măicuțe (am început să am dubii cu ultima categorie, totuși). Ego-ul este singura construcție dominantă pentru marea majoritate a celor care compun societatea.
Poftim, construiește, dacă mai vrea cineva.
Alegerile bat la ușă. Încrederea în viitor e mică, spre minusculă. Societatea nu mai este o prezență palpabilă, nu mai e „animalul de temut”, reprezentat de „masele” pe care le știam cândva: e o platformă ce capătă contextual consistență, îngroșându-se sau subțiindu-se după bunul plac al celor care știu s-o manipuleze.
Ne suflă un vânt amar prin conștiințe: prezentul nu mai este despre ce putem câștiga, ci despre ce riscăm să pierdem.
Foto: ©Rareș Petrișor
Recent Comments