Revedeam secvențe din filmul lui Lelouch: emoție pură, rar deranjată de cuvinte, o muzică sufletească discretă, transformată într-o simfonie explozivă de câteva întâmplări comune nouă, tuturor, într-un concert intens, concentrat pe gesturi, priviri, surâsuri atât de subtile, încât până și lentila lui Lelouch pare să le piardă.
Într-un exercițiu donquijotesc, sufletul tresaltă după o gură de oxigen, închipuirea unei prospețimi pe care nu o mai poate captura din cei din jur, nu o mai simte și, într-un final dureros, nu o mai dorește. Iluziile cioplesc cu lama lor tăioasă din trunchiul a tot ceea ce se naște uman în noi, lăsând în urmă niște de brute din lemn, sterpe, volatile.
Conștiințele noastre ies din comă, la intervale tot mai lungi și tăcute, stimulate de hashtaguri, sau de niște telefoane, de scene de groază care ne înspăimântă: am putea oricând să ne întoarcem în timp și să pierdem tot ceea ce avem impresia că am câștigat.
Monștrii purității noastre au adormit sub penele viciilor transformate în îngeri. Întoarcem nobilul nostru spate mizeriei, pășind semeț în frugala clipă de eternitate smulsă din trupul unei veșnicii bolnave, aproape himerice. Ne schimbăm telefoanele, hainele, mașinile, amorurile și urile, serviciile. Suntem atât de dibaci, încât reușim să ne alegem și amintirile. Viața, o marfă.
Obsesia dupa vremelnicele semne ale viețuirii începe să ni se arate pe piele, crescându-ne noduri în palme, îngroșându-ne timpanele până cînd urechile noastre se obturează complet, apoi ochii, apoi brațele ne cad și nu mai putem să facem ceea ce este cel mai frumos lucru din lume: să-i îmbrățisăm pe cei care eram cândva.
Foto: ©Rareș Petrișor
Sursa video: YouTube
Recent Comments