Suntem un popor blând.
Înțelegem, mereu, aproape ce vrem din asta. Urâm, iubim, luptăm, dorim, dar parcă nu până la capăt. Suportăm răul până când nu ne mai e absolut deloc bine.
Avem în noi o blândețe care, combinată cu câțiva stropi de latinitate care au mai rămas prin venele uscate ale patriei, face să dispară orice în fântâna otrăvită așezată în calea uitării. Cum ar fi, de-un parexamplu, cinci decenii de comunism crunt, opresiv, și alte aproape trei de sclavie în piață liberă.
Pentru că am tratat comunismul cu cea mai mare blândețe. Ceea ce l-a și făcut cel mai crunt din Europa de Est și ne-a permis să aruncăm la gunoi, aproape ireversibil, poveștile de groază ale celor care au fost adevăratele lumini ale României vreme de jumătate de secol.
Pentru că blândețea noastră ne face și azi, iată, să trimitem oștile libertății pe străzi fără să știm foarte precis unde e linia frontului, cine ne sunt dușmanii și care ne sunt sorții.
Molcoma furie – aceeași care a transformat, profetic, mămăliga în Revoluție – rareori scoate de tot țâfna din român. Ajunși nas în nas, dușmanii (din trafic, din afaceri, din viață) se gândesc de două ori până arată pumnul. Da, românul își bate femeia (statistic), pentru că mintea lui încă locuiește ”la țară”, unde timpul trece mai blând și omul e încă la putere. E peste vremi.
Afară, cei 10 medici români care pleacă în fiecare zi în străinătate, își rup sufletele și suflă greu în pliurile măștilor chirurgicale când se gândesc la România. Milioane de români din exil ar da 100 de puncte de colesterol LDL pentru un mititel și o gură de palincă la umbra codrului, pe Valea Doftanei.
O pace lungă, groasă ca o plapumă de iarnă, se așterne peste România. Icnim, transpirăm, dar ne cuibărim mai adânc, așteptând ceva bun sau altfel din străfunduri, sau din ceruri. Pentru că, altfel, pe noi nu ne clintește nimic. O stare extatică paralizantă. Suntem o mulțime de fetuși dotati cu o inteligență ieșită din comun dar care, paradoxal, ne refuzăm creșterea, prin acceptarea oricărei forme de dependență.
Sunt multe lucruri care ar putea fi mai frumoase și mai bune. România ar putea fi, tot statistic vorbind, una dintre națiunile model, dacă am scoate un pic pieptul în față și ne-am scutura de confort și de tot ceea ce ne leagă de absurd. Dar, pe plaiurile astea, condiționalul optativ este poema română. Este seva care ne hrănește și ne înghite, deopotrivă.
Blândețea ne cuprinde încet, încet pe toți, și ne ajută să ne asumăm ca fiind al nostru un destin la care n-am avut aproape nicio contribuție. Pentru că l-am tratat cu blândețe.
E decembrie. În Maramureș ninge.
E fain.
Recent Comments