Din portul zilei de mâine pleacă, încet încet, ca de fiecare dată, speranța. În ea se urcă frații și surorile noastre, morții noștri, copiii noștri – unii dintre ei sângerând încă, părinții noștri.
E liniște în oraș. E noapte.
Într-un ungher, câțiva borfași ticluiesc cum să-l prindă pe hangiu, să-l taie până nu mai suflă, apoi să-i ia fata, banii și să-i dea foc hanului. Să se aleagă scrumul. Sub o streașină, un sărman își înghesuie sub barbă o pătură groasă, peticită, furată de la soldați. Șobolani, șerpi, viermi, gândaci și alte vietăți de noapte se pregătesc să-și încheie tura. Nu toți sunt mulțumiți, dar a mai trecut o noapte și asta e bine.
Soldații care păzesc portul sunt staționați în niște corturi un kilometru mai la sud, pe o plajă nelocuită, dar continuată strategic cu un boț de peninsulă, loc în care și-au așezat toate tunurile, în caz că vine vreo corabie inamică. Dar de peste douăzecișicinci de ani nu venea niciun dușman. Patrulează în fiecare dimineață, de la cinci și jumătate până la șapte. Apoi fac coada ”la butoi”, singurul loc în care curge apă dulce din apropiere, unde bărbieritul, săpunitul sumar și clătitul ia întregului detașament mai bine de patru ore. Mănâncă, merg la curve, beau, mănâncă, se culcă.
Dimineață de dimineață, după patrulă, speranța trage în port, îi apucă pe toți cei aflați prin preajmă, pregătiți și nepregătiți, dornici sau cu silă, lași și neînfricați, și se pierde apoi în zare, fără să știe nimeni încotro o ia. După ani și ani de însuflețire, oamenii au început să se teamă. Speranța crescuse dincolo de orice inchipuire și, din delicată și dorită, devenise un monstru de temut. Nu-și arătase niciodată forma și vrerea, dar pescarii – pricepuți în asemenea lucruri pe care cei mai mulți dintre noi nu le putem înțelege – o simțeau.
Vești mai vin, în port, dar foarte rar și sunt foarte dureroase. În liniștea vâscoasă a nopții, poți ști că s-a întors ceva de dincolo după țipetele vreunei femei slabe de inimă care ridică spre văzduh un vaiet lung, ca și cum s-ar despica lumea în două.
Se crapă de ziuă. Oamenii ies la porți și încep să se numere, să vadă cine a mai plecat. Cei rămași își scutură încălțările de praf, le aliniază ca pe niște obiecte de preț înaintea pragului, apoi intră înapoi în case, așteptând să treacă patrula.
Portul se pierde, sub tălpile tot mai nehotărâte ale soldaților care ridică valuri de praf pe străzi, sub țâțele lăsate ale curvelor bătrâne, în plescăiturile bețivilor și năvoadele pescarilor, în țipetele celor care se nasc și mor, în corăbiile care pleacă neștiute și-n cele care nu vin niciodată.
În vârful peninsulei, urlând cât îl țin vintrele, un țânc dă ca un nebun din brațe, arătând spre o pânză, departe, în zare. Dar, și dacă l-ar auzi, nu l-ar mai crede nimeni.
Foto: Golful Palermo, vedere de pe terasa Porta Felice, sec.XIX. Credit: Shutterstock
Recent Comments