Cerul de mușama

Trăim vremuri de o fragilitate cel puțin alarmantă.

Europa, sub forța unor evenimente care îi zgâlțîie somnul și trezește monștri mai vechi, emite mesaje schizoide, greu lizibile și acceptabile nu doar de sub bărbia statuilor patronilor fondatori, dar mai ales de sub umbrela umanității. La marginea din est, cineva coase din amintiri, sânge și frustrări, o nouă graniță închipuit-imperialistă, o marotă care nu vrea să piară, o poveste îmburuienită în noi care ne face să râdem la o bere, dar care în realitate încă aruncă zeci de oameni prin temnițe.

În Orientul Mijlociu, ne-am întors și acolo la ziduri. Vorbele sunt de prisos. Istoria are un mod foarte meschin, răzbunător, de a te face să regreți “gloanțele” trase în van, iar Yitzak Rabin și Yasser Arafat au dispărut, părând să fi luat cu ei ultimele cartușe de pe țeavă.

Cu atâtea probleme acasă și aiurea, Statele Unite par să ceară Asiei un time-out, măcar până se dumiresc privind poziția din Siria și stabilirea unei noi coaliții antiterorism.

Acasă, partidul care i-a adunat pe cei care refuză să se schimbe a reușit din nou să dea măsura forței, unității și grotescului care îl străbat. De-a pururea.

Ne întindem pe spate și privim către un cer de mușama pe care desenăm ceea ce vrem noi să vedem. Ne sufocăm, deși totul pare senin și calm. Ne abandonăm drumul, martori neputincioși ai unui secol care ține morțiș să-și trăiască fiecare zi pe muchie. Monștrii se ridică din focarul propriei noastre neputințe, din incapacitatea de a valida, verifica și apoi respinge lideri, din frica de a admite eșecuri în societatea care nu-i mai admite decât pe cei de top.

Și, fără să ne dăm seama, brațele monștrilor ajung la cer.

Foto: ©Rareș Petrișor