Nu știi nimic

mare

Pe mare în furtună, fiecare își caută insula lui.

La fiecare colț de stradă e cineva care știe mai bine decât tine cum să mănânci, să trăiești, să faci sex, să te tonifiezi, detoxifici. Cum să faci mai mulți bani. Cum să ”construiești” relații noi (bleah!). Să crești și să crești copii. Să vorbești și să te porți.

Nu mai poți să tragi un pârț, literar vorbind, fără să sară pe tine partizanii cine-știe-cărei mișcări. Trebuie să fii atent să nu jignești sentimentele cuiva, chiar dacă vorbești numai despre tine. Chiar dacă te automutilezi, tot literar vorbind, procesul trebuie să fie atent controlat de o echipă de specialiști în drepturi universale. Lumina zilei e un asalt la adresa inteligenței și abilităților tale. Toți încearcă să-ți arate că nu ai votat bine, că nu te-ai îmbrăcat bine, că nu lucrezi performant, că nu arăți suficient de bine, că habar n-ai să gândești pentru tine, darămite pentru alții. Un meci de box interminabil, din care n-ai cum să ieși întreg. E imposibil.

Dar acolo, singur, pe insula ta, totul începe să devină așa cum ți-ai dorit. Alb sau negru. Ești tu, doar tu, călăuzitorul unicei și uriașei forțe care iartă și pedepsește, care uită și întipărește, care distruge și construiește.

Pentru oamenii care am ajuns astăzi, ceilalți nu sunt suficient de buni. Dacă trec testul religiei, nu trec testul culorii pielii. Imposibil, le găsim noi un test imposibil – pe care noi l-am dat, cândva, în istorie.

Suntem atât de intoleranți pentru că suntem alungați din propriile suflete. Pribegim de prea multă vreme, încercând să ne împăcăm cu istoria, cu patria, cu noile standarde, cu propriile aspirații, cu talia prea groasă și umerii prea înguști, cu dezgustul general față de imperfecțiune. Nu am făcut pace cu trecutul, pentru a fi împăcați cu viitorul. În debusolarea asta, numită uneori viață de cei mai vlăguiți decât noi, pe insula noastră nu mai este loc de altă suferință. Ne ajungem nouă înșine.

Orbi, muți și surzi, așteptăm următoarea furtună. În rest, e doar politică.

Foto: ©Rareș Petrișor

Leave your comment