Țara de carton

 

E încă întuneric. Alarma telefonului e la al treilea ”snooze”. Cu o mișcare moale, foarte precisă, exersată în sute de dimineți, Elena scoate un braț de sub pilotă, îl întinde spre noptieră și șterge cu arătătorul ecranul telefonului. Alarma se oprește. Se prăbușește înapoi pe spate, parcă mai obosită decât se culcase. Inspiră foarte adânc, gata gata să adoarmă la loc. Îl aude respirând pe logodnicul ei, lungit aproape drept de marginea patului, ca să n-o deranjeze. E tot mai agitată în somn, fără să știe de ce.

Ritualul ridicatului din pat pare din ce în ce mai dificil. O încearcă o lehamite fără să aibă ceva anume în gând. Îi e uneori greață de-a binelea, fără să sufere de ceva. ”Nu, e exclus să fiu însărcinată”, i-a răspuns maică-sii la telefon, când i-a povestit ce i se întâmplă. Ajunsă în baie, s-a așezat pe veceu, a urinat, a tras apa, s-a ridicat spre chiuvetă, dar a evitat să aprindă lumina. S-a spălat pe întuneric pe mâini, apoi a așteptat să vină apa caldă ca să se spele pe dinți și pe față. Cu aceeași răbdare cu care aștepta și tramvaiul 41 în fiecare dimineață devreme, să ajungă mereu la timp la serviciu. Nu pentru ea.

două mii de lei, fato!

Elena este infirmieră și iubește ceea ce face. Își îngrijește bolnavii ca pe proprii părinți, deși asta presupune băgat mâinile în rahat și pișat de câteva ori pe zi. Deși are studii de asistentă, nu au angajat-o pe unul dintre posturile libere pentru că nu a avut bani de șpagă. Nu era mult, ”două mii de lei, fato”, i-a zis șefa asistentelor, dar nu i-a avut, și nici de la cine să ceară n-a avut. Ar fi primit postul de asistentă și ar fi scăpat de rahat și pișat. Dar nu-i pare rău. Bolnavii i se confesau mai ceva ca la preot, se plângeau de una și de alta, îi cereau cearșafuri curate când pur și simplu nu le mai suportau pe cele neschimbate cu săptămânile, împărțeau cu ea portocale sau câte-o ciocolată mai bună, luată de la chioșcul din curtea spitalului.

A muncit mult Elena să ajungă chiar și la postul ăsta în care-și băga mâinile în rahat și pișat, chiar și de câteva ori pe zi. ”Așaaa, acum întoarceți-vă pe partea cealaltă, ca să pot să vă schimb prosopul”, îi spunea Elena domnului Costache, pe care îl schimba și de trei, patru ori pe zi. Foloseau niște prosoape vechi, rugoase de la atâtea spălări, pentru că spitalul nu avea bani de scutece de adulți. ”Da, domnule Costache, știu că e ca pe vremuri, când fierbeam batistele-n apret, apoi chiloții, că luate la mână nu le spălai niciodată, hehe”, încerca să glumească Elena, ca să mai lumineze un pic atmosfera sumbră din salon. Stăteau 11 bolnavi în patru paturi, iar Elena sărea pur și simplu peste cei de la margine când trebuiau schimbați cei din mijloc. Păreau așa, ca-ntr-o tabără, cu singura diferență că toți erau muribunzi.

așa e sistemul: se face ”chetă” pentru șefi 

În pauza de masă, Elena e acceptată în camera asistentelor – toate știu că are școală, ”d-aia te și respectăm, fetițo!”, o tachinau asistentele. În fundal, dintr-un televizor vechi, Goldstar, cocoțat pe un vestiar de metal, se certau câțiva politicieni. Mereu vedea asta când venea în pauză. Certuri, certuri, certuri. ”Ce p-la mea s-or mai certa și ăștia atâta?!”, zise Geta, suprinzându-i Elenei privirea pierdută în tubul catodic. ”Să-l ierte și pă Dragnea, și pă mă-sa lu’ Dragnea și să scăpăm odată de ei, să nu le mai văd mufele la teveu, bulangii dreac’!”. Elena zâmbi sec, mai mult din politețe, și-și întoarse privirea de la televizor. Oricum nu înțelegea mare lucru din ce se întâmplă, în Parlament sau pe stradă. Auzea una în tramvai, vedea la alta la televizor, prietenii lor erau împărțiți în tabere. Care prieteni? Majoritatea plecaseră din țară. Dintre fostele colege de la școala medicală, doar două rămăseseră în țară. ”Nu e totul despre bani”, îi spusese, când au avut cea mai serioasă discuție despre viitor, logodnicului ei. Și el muncea greu, săracul. Bătea Bucureștiul în lung și-n lat, șofer la o firmă de curierat. Epuizat de cărat și condus în traficul infect, acasă nu mai avea putere nici măcar să înjure. Cădea lat după o jumătate de bere. N-avuseseră concediu de peste un an. Mai rupeau câte un weekend, mai legau două, trei zile, dar cam atât. Depindeau de micile ciubucuri, ca să aibă ce le trebuia prin casă. Primeau și dădeau la rândul lor. Așa e sistemul. Se face ”chetă” pentru șefi cel puțin o dată pe trimestru și lucrurile merg unse. Nu dai, cineva se găsește să te toarne.

Elena și logodnciul ei stau cu chirie într-un apartament de două camere din Militari, ”semimobilat, doamnă, în sufragerie nu aveți decât o canapea” i-a spus agentul la telefon. Îi plăcea camera aia așa, aproape goală, îi dădea senzația că sunt într-o cameră de hotel și că foarte curând aveau să plece de acolo. De ce n-a plecat din țară? A renunțat să se mai întrebe. Avea 31 de ani și, poate, era deja prea târziu.

am ajuns să ne gândim la moașă, zău

De trei ani se chinuie să strângă bani de nuntă, dar mereu apare câte ceva. Un botez, o-nmormântare. Totul i-a costat. Nu reușeau deloc să pună ban pe ban. Cu trei credite, nu mai aveau curaj să se îndatoreze. Elena se gândea destul de des la cum ar arăta familia lor. Cum ar pleca în concedii, vara, la mare sau la munte. Copilul sau copiii râzând. Nici de copil nu au bani. În plus, Elenei i-e tot mai frică de vârstă. Auzise că își poate congela un ovul, dar asta i-ar fi ruinat, plus procedurile de după. Îi era frică și de naștere, auzea numai știri proaste din maternități. ”Doamne, mamă, am ajuns să ne gândim la moașă, zău”, i-a spus maică-sa odată, când comentau împreună un caz de malpraxis. Nu știe ce să mai facă să aibă o viață mai bună. Nu a ieșit în stradă, nu prea se uită la televizor, nu știe exact ce se întâmplă. Se întreabă doar de ce nu e mai bine, dacă lumea își face treaba așa cum și-o face ea. Cu tot rahatul și pișatul, chiar și de câteva ori pe zi. A și votat, aproape de fiecare dată. Și pe unii, și pe alții. I se par aceiași, oricum.

vă rugăm reveniți

În drum spre casă, Elena se oprește la supermarket, să mai ia una, alta. Se uită și la papetărie, de unde se gândește să ia două felicitări de Crăciun, una pentru maică-sa, alta pentru logodnicul ei. Se răzgândește, dar îi vine o idee: să sune la el la centrală și să-i facă o farsă, așa cum îi mai făcea uneori când s-au cunoscut. El niciodată nu s-a prins, sau, cel puțin, se făcea că nu se prinde. ”Ne pare rău, toți operatorii sunt ocupați. Vă rugăm reveniți”, îi spune vocea din telefon. Renunță. În fața ei, un stand cu steaguri tricolore. Fără nicio legătură, și-a adus aminte cum râdea acum zece, poate nici atât, acum cinci ani.

Chiar și de câteva ori pe zi.

(foto ©Rareș Petrișor)

Leave your comment